Nu îmi vine a crede cât de dură a fost săptămâna asta cu mine. Un
amalgam de probleme şi de dureri. M-am simţit că pe o scară îngustă, undeva la înălţime
şi lipsit de aer. A fost o săptămână apocaliptică, stresantă şi dureroasă. Întreaga
săptămână nu avut pic de răgaz să pot trage aer în piept. A trebuit să
mă împart între viaţă şi viaţă. Săptămâna s-a încheiat într-un mod şi mai
dureros, a încetat din viaţa Peghy! Pentru cei ce nu ştiu, Peghy este căţelul
cu care eu am copilărit, câinele lângă care eu m-am maturizat şi mi-a dezvoltat
cel mai important simt: iubirea. Este dureros să pierzi pe cineva drag, este sfâşietor
să trăieşti cu gândul că nu mai este acolo, că nu o mai poţi mângâia.
Când era
mică, dormea în sertarul de la birou în timp ce eu lucram pentru la şcoală. Când
ieşeam afară, de fiecare dată prezenţa ei era obligatorie. Toţi din faţa
blocului o iubeau şi se jucau cu ea. De la acest câine am învăţat să iubesc mai
mult oamenii, să fiu om cu suflet de câine! Ai spune că este un lucru rău să ai
suflet de câine, dar nu... sufletul de câine este gingaş. Indiferent cât de
mult rău îi vei face unui câine, el de fiecare dată te va iarta dacă ştii cum să îi
ceri iertare. De la acest câine am mai învăţat să iubesc aproapele, să îi
respect pe cei din jurul meu. Nu, nu am devenit un om perfect în urma acestei
relaţii om-câine, doar am devenit ceea ce trebuia să devin. Mulţumesc Peghy!
Dumnezeu să te aibă în pază! Şi un drum bun în raiul câinilor!
Adio!
Săptămâna s-a încheiat azi şi sper din inima că toate cele întâmplate să
se şteargă cu buretele, să pot avea pacea sufletească pe care mi-o doresc.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu