luni, martie 01, 2010

Istoria Crestinismului - Part I

Povestirile despre Isus au fost transmise timp de un secol şi jumătate pe cale orală.
Aşa cum arată manuscripte descoperte în ultimul secol, aceste povestiri erau în mod substanţial contradictorii.
În general aceste manuscripte aparţineau unor secte (culte) pe care creştinismul statal le-a distrus în cele din urmă.
Unii creşitini susţin că acesta ar fi fost un plan divin, pentru ca cele patru evanghelii şi celelalte scrieri din aşa numitul Nou testatment, să se impună în lume.
Istoria arată că acest plan a fost mai degrăbă teroristic decât divin.

Punctul de turnură al bisericii creştine timpurii în acapararea puterii în imperiul roman îl reprezintă domnia împaratului Constantin.
Constantin a fost primul împărat "creştin", fiul împăratului roman Constanţius şi a lui Elena, fica unui hangiu. El a fost iniţial, după nomenclatura bisericii creştine, un “pagân” devot al Zeului Soare, ale cărui altare Constantin le-a acoperit cu ofrande, şi a cărui imagine apare pe monedele regale în calitatea sa de "însoţitor şi protector."

În noaptea bătăliei finale cu Maxentius, care îl denunţase ca UZURPATOR al tronului, Constantin a appelat la propriu său Zeu pentru ajutor. (Biserica a adăugat că de fapt Constantin ar fi avut revelaţii spirituale în care i s-ar fi arătat Isus şi crucea, dar viaţa acestuia, fiind mult prea departe de cea a unui sfânt, face greu de acceptat astfel de afirmaţii).

Constantin şi-a celebrat victoria asupra lui Maxentius prin UCIDEREA celor doi fii ai adversarilor săi. Aceasta a fost urmată în mod succesiv de uciderea a cinci memebri ai propriei sale familii, urmate mai tărziu de UCIDEREA propriului fiu şi a soţiei. Eventual aceste crime i-au apăsat conştiinţa, aşa ca a căutat o cale pentru absolvirea acestor păcate.

Fiind informat că nici o altă religie în afara celei creştine nu-i poate da pur şi simplu o astfel de „iertarea a păcatelor”, Constantin s-a adresat bisericii creştine (care conform acestor afirmţii nu era de loc opresată), care l-a informat că prin botezarea sa, crimele îi vor fi iertate, oricât ar fi acestea de grave. În acelaşi timp a fost informat că botezarea poate fi amânată până în ziua morţii, fără ca aceasta să-şi piardă eficacitatea.

Astfel istoricul Eusebius relatează că atunci când a crezut că se află aproape de moarte , Constantin şi-a „mărturisit” păcatele, cerându-şi iertare de la Dumnezeu! (Un Dumnezeu care pentru el, ca şi pentru ceilalţi creştini, rămâne un Atotputernic Necunoscut), şi a fost botezat. Şi astfel Constantin a fost primul împărat care “a fost regenerat prin noua naştere a botezului”, şi a semnat cu semnul Crucii. (Vita Constantin.)

Cu alte cuvinte nu contează ce faci o viaţă intreagă, ci dacă la sfârşit te botezi, se şterge totul şi te duci in rai cu sfinţii, ciudată si neamaiuzită religie.
Pentru această promisiune a bisericii creştine Constantin
- a donat Palatul Lateran Celui numit ca episcop al Romei.
- a dat decret ca toţi sclavii care acceptă noua religie să fie eliberaţi din sclavie.
- a dat decret că cetaţenii care acceptă noua religie să primească o robă albă si douazeci de monezi de aur.

Numai in Roma intr-un timp foarte scurt au fost făcute douăsprezece mii de convertiri (un număr imens pentru acel timp).
Constantin i-a incurajat pe cei bogaţi să facă donaţii noii biserici.
Curând casele, magazinele, grădinile ataşate celor trei bazilici aduseră un venit anual uriaş, iar salariile! episcopilor au crescut corespunzător, ….

A urmat un edict prin care, pentru cei care refuzau să se faca creştini, locurile de adunare să fie confiscate sau demolate. (inceputul prigoanei).
Succesorul său, imparatul Julian spune:

Mulţi au fost inchişi sau persecutaţi sau trimişi in exil.
Intregi trupe care au fost stigmatizate ca eretici au fost masacrate.
In multe provincii, oraşe intregi şi sate au fost devastate si complet distruse.
(Julian: Epistol. lii.)

Dupa aceasta a urmat progromul cărţilor altor religií, altor secte creştine..., sub pretextul:
“Pentru ca noi sa nu suferim de acele lucruri care, dacă ar ajunge la urechile oamenilor, ar provoca mânia lui Dumnezeu şi ar ofensa minţile celor pioşi.”

" Viziunea" lui Constantin care a marcat “convertirea” sa la “creştinism” a fost semnalul pentru un val de "miracole". Această periodă, 300 de ani după Isus, este caracterizată de "descoperirea" şi venerarea relicvelor. Astfel piroanele cu care ar fost rastignit Isus ar fi fost "găsite" şi Constatin le-a transformat intr-o coroană de Cezar pentru statuia sa. Scheletele lui Marcu Si Ioan au fost şi ele "descoperite", iar lor li s-ar fi atribuit puteri mistice "oculte". Curând venerarea osemintelor a fost largită pentru a include şi ... venerarea celor mai puţin morţi.

Culminarea “erei miracolelor” ar fi atins apogeul in Consiliul de la Nicea in anul 325 unde Sfantul Spirit ar fi intervenit miraculous şi ar fi ales cele 4 evanghelii.
Trebuie să ne reamintim faptul că Isus nu a lăsat nimic in scris. De aceea nu există nici un standard după care am putea compara invaţătura sa cu ceea ce s-a scris in numele lui.
In cele trei secole care trecuseră de la dispariţia sa, un mare numar de manuscripte circulau, şi toate pretindeau autenticitatea.

Mulţi cred că în timpul împăratului Constantin, în Consiliul de la Nicea dintre zecile de evanghelii, în parte în mod esenţial diferite unele de altele ar fi fost alese cele patru,
care au format canonul bisericii catolice timpurii, de către Duhul Sfânt.
Acest mit se datorează în parte lui Voltaire, care a popularizat o istorie după care canonul a fost determinat prin plasarea tuturor evangheliilor pe un altar al consiliului şi s-a recurs la "intervenţia miraculoasa prin tragere la sorţi", un procedeu "spiritist" - "păgân", a cărei practică va fi mai târziu condamnată de biserica pavelinistă, condamnând la moarte prin ardere a zeci de mii de bărbaţi şi femei acuzaţi de vrajitorie, si spiritism.
Ca urmare a "planului divin" toate celelalte evanghelii în afara celor 4 cunoscute astăzi ca făcând parte din canonul creştin ar fi căzut de pe altar.

Această poveste apare într-un text clandestin "La Religion chretienne analysée" (Religia creştină analizată) atribuit lui Dumarsais şi publicat de către Voltaire într-o formă prescurtată în Recueil necessaire (Colecţii esenţiale 1765) unde ca sursă este dată Sanctissima concilia (1671-1672, Paris, vol II, pp 84-85) a lui Pierre Labbe (1607-1667), care susţine că ar urma anul 325 din Annales ecclesiasti, paragruful § 158 (1559-1607) ale lui BARONIOUS (1538-1607), unde într-adevăr este descrisă alegerea unor evanghelii şi respingerea altora, însă acolo nu se vorbeşte că ar fi acţionat vre-o intervenţie "ocultă" sau miraculoasă.

De fapt sursa iniţială nu este BARONIUS, ci un ANONYMOUS SYNODICON, care apare cu 600 de ani mai înainte şi care conţine o scurtă relatare despre 158 de Consilii ale primelor nouă secole (după numărătoarea creştină).
Adus din Grecia în secolul al 16-lea de către Andreas Darmasius, acest document a fost cumpărat şi "editat" (modificat) de către teologul lutheran Johannes PAPPUS (1549-1610).
Ulterior a fost în mod notabil republicat în Bibliotheca graeca… a lui Fabricius, a cărei primă ediţie apare între 1705-1707 iar povestea cu alegerea evangheliilor se află în SINODICON VETUS secţia 34, 'Consiliul din Nicaea' (Johannes Albert Fabricius, Biblioteca graeca… [1790-1809, Hamburg: Bonn], Vol XII, pp. 370-371.)"

În ceea ce priveşte Vetus Synodicon, ultimele evenimente înregistrate în acesta sunt din anul 887 (după numărătoarea creştină).
Lucrarea listează fiecare sinod eclesiastic, care a fost ţinut de la început, fiecare având propriul său capitol.

Informaţiile despre evenimentele primelor secole sunt preluate de la istoricul Eusebius şi alţi istorici ai bisericii, totuşi copistul (copiştii) a (au) adăugat "mici" detalii care nu sunt în lucrările acestor istorici, ca şi în cazul Consiliului de la Niceea, cum ar fi: numărul episcopilor prezenţi, faptul că în acest Consiliu ar fi avut loc alegerea evangheliilor, numărul exact de evanghelii ce trebuiau alese, etc , pe care istoricii sugerează că au fost inventate de copistul sau copiştii fanatici, sau şefii acestora.
Alte sinoduri sunt îndoielnice sau imaginare.

De asemenea simptomatic este faptul ca Împăratul Constantin a luat parte activă la acest consiliu, sprijinând sau mai degrabă impunând linia dogmelor (invenţiilor) sectei creştine care erau adepţii aşa ziselor epistole ale lui Pavel. O nefericită simbioză a Cezarului cu pavelinismul bisericist (sabia si crucea) care va marca istoria intunecată a Europei şi a lumii pentru o lungă perioada de timp, până în aşa numita epoca a luminilor, în care "Cezarul" părăseşte în parte biserica creştină.

Articolul apartine forumului Softpedia

2 comentarii:

Anonim spunea...

Pana sa va legati de un Constantin a carui istorie nici macar nu o cunoasteti ci doar o presupuneti ...uitati-va la istoria voastra plina de marsavii si eretisme ...

Unknown spunea...

Nu interpreta gresit! Nu incerc sa ma iau de nicio religie.. si ca drept dovada, iata ce am scris eu ca raspuns in topicul respectiv... http://forum.softpedia.com/index.php?showtopic=645205&st=0&p=7878420&#entry7878420 Am ales sa pun chestia asta pe blog nu pentru a face un eventual rau cuiva, chiar nu ma intereseaza religia ta sau a altora... Fiecare avem dreptul sa credem in ce vrem noi... Daca consideri ca acest post este inutil, poti sa nu-l iei in seama... Daca totusi e cat de cat interesant ca si istorie atunci poti comenta pe seama lui dar ca si eveniment istoric nu ca RELIGIE! Religia este una singura... Religia in care noi credem si ne regasim sperantele!
Sa ai o seara placuta! Cu respect, Breath!